Trandafirii ucigași

 

(Întîia-mi scriere de student la Ziaristică)

Traian SOCEA

Începe anul universitar.

La 1 octombrie 1980

 Cei 20 de studenți din anul I sîntem repartizați în două grupe, a cîte 10 indivizi.

 Eu nimeresc în grupa a II-a.

Îndrumător: prof. univ. dr. Dumitru Titus Popa:

scriitor, fost gazetar la secția externă a Scânteii.

Între 1992 și 1996, a îndeplinit și funcția de președinte-director general al Televiziunii Române.

S-a dus la Domnul, în urmă cu puțini ani. 

Dumitru Titus Popa, un ardelean cît un munte. Și la propriu, și la figurat.

Dumnezeu să-l odihnească!

Ne era și profesor de „Teoria și practica presei”. 

Șase ore pe săptămînă.

Cîte două: luni, miercuri și vineri.

Am început cu INFORMAȚIA (sau ȘTIREA), temelia oricărui gen gazetăresc.

Deci, deslușeam regula celor „cinci W”(și al șaselea, cînd e cazul): cine, ce, unde, cînd, cum( de ce?)…

Apoi, sîntem trimiși pe teren, la sesizat, observat, cules, interpretat și relatat evenimente...

În baza documentării, în cămin redactam ȘTIREA, pe care, dactilografiată, o susțineam la seminariile cursului „Teoria și practica presei”, la dezbaterea critică...

APOI

Avansăm, și ajungem la un alt gen gazetăresc: reportajul.

Evident, mai bine documentat. Și elaborat.

Sîntem trimiși, iarăși, în teren.

E sfîrșitul lui noiembrie. Normal, fiecare student își alege teritoriul documentării.

IO, singurul țăran student la Ziaristică ce eram, mai fusesem în București de vreo 3 ori.

Asta, înainte de examenul de admitere la Ziaristică.

De fiecare dată, evident, însoțit de cineva, cunoscător al Capitalei.

Plecarea în documentare

Așadar, pilot automat, cel mai simplu e troleul 90.

(Manuscris original, foaie A 4)

L-am luat din chiar fața facultății.

Ș-am coborît la Universitate, la Ceas.

Mă foiesc ceva vreme prin zonă. De la un timp, mă proțăpesc precum popîndăul, la vreo 10 metri de Ceas.

Normal, pentru că deja aflasem că are valoare de reper. Normal, pentru că prea mulți oameni se întîlneau în acel loc.

Apoi…

Normal că oricine e frapat de dezinvolta tinerime, băieți și fete.

Apoi…

Încercați să observați și dvs, așa cum am fost obligat și eu, trăirile celor care se întîlnesc într-un asemenea loc, parcă înadins ales de Dumnezeu.

          Profesorul Dumitru Titus Popa a decretat

că scrierea mea nu-i reportaj:

„Băi, Sîrmă, ce scriere ai mai comis și tu; un fel de plăcintă poale-n brîu, de-a voastră!”. 

Totuși, dulceaga mea povestioară, citită critic de profesor, a plăcut colegilor.

Apoi, am aflat că și profesorului, din moment ce le-a arătat „opera” mea și altor profesori din facultate.

Inclusiv decanului Nestor Ignat. Ce intelectual a mai fost, am văzut pe atunci; ce personalitate controversată a rămas,  am văzut mai tîrziu...

Iată povestirea care m-a remarcat la debut de facultate, la aproape două luni de la începerea anului I, adică. (Manuscrisul, în facsimil)

Ceasul fatidic

Troleibuzul 90 înaintează greu. Brațele sale aeriene cad din alunecarea lor pe rețeaua electrică des și chinuitor. Motorul scîncește neputincios și se oprește. Șoferul coboară de fiecare dată și, cu îndemînare, trage de frînghii, reconectîndu-l la rețea. Genu își privește ceasul. Pînă la Universitate mai e drum. Va întîrzia 20 de minute. Laura îl va aștepta?!... Lîngă Ceas, obișnuitul lor loc de întîlnire, Laura, absentă la tot ce se petrece în jurul ei, așteaptă cu ochii în pămînt.

-        Sărut mîna, am întîrziat, n-am vrut!...

Ea își ridică înspre el capul și murmură mai mult pentru sine:

-       ITBul e de vină...

Genu se făcu a nu auzi aluzia și declamă ca un actor de circumstanță:

-       Și totuși, ai venit. Mai mult, m-ai și așteptat atît...

Laura se uită la ceas. Privirea i se îndulci și îl fixă pe Genu. O expresie de neputință și stînjeneală se instală pe chipul lui Genu.

-       Mergem spre Cișmigiu?, rosti Genu această întrebare-propunere.

    Laura nu răspunse. Aprobă printr-un semn abia perceptibil al capului și porniră în direcția sugerată. În drum, intrară într-o cofetărie. O savarină, o frucola. După vre juma de oră, ieșiră.

Dinspre Piața Kogălniceanu venind,, o femeie cu brațele încărcate cu flori se opri în fața lor. Îi întinse lui Genu un buchet de trandafiri, spunîndu-i:

- Pentru domnișoara, mînca-ți-aș! Să-ți trăiască, că-i frumoasă franțuzoiaca!...

Trezit cu buchetul în mîini, Genu scoase cei 10 lei pe care-i mai avea în buzunar și-i întinse florăresei.

-       N-ajunge, pupa-ți-aș gengiile dă prenț! E dă cinșpe...

Florăreasa, însă, nu mai așteptă restul de bani. Se desprinse de lîngă ei, ieși în stradă, încercînd să ajungă pe partea cealaltă. Se uită din cînd în cînd în urma-i, temător și nesigură...

Apoi…

Țipete, zgomot de frîne, urlet de claxoane, îmbulzeală...

Florăreasa zăcea prăbușită lîngă botul unei mașini, în chiar mijlocul străzii. Nefiresc, florile din brațele-i zăceau într-o baltă de sînge.

Murise.

Ochii îi rămăseseră îndreptați înspre locul de unde-și începuse goana, înfricoșată de cașchetele a doi milițieni, cașchete care pluteau amenințător pe deasupra capetelor mulțimii ce se tot apropia de ea.

Ajunseră la locul accidentului. Victima deja fusese acoperită cu un cearșaf. Așezară buchetul de trandafiri pe albul cearșafului și se depărtară.

Peste puțin timp, cei doi, Laura și Genu, semnau o declarație în care menționau numele, prenumele, adresa, ocupația. Subliniau că accidentata le oferise flori și, de asemenea, prețul cerut. Milițieni le spuseră că sînt liberi și le mulțumi.

Pe Genu îl apucă frigul. Ochii Laurei se scăldau într-o apă tristă.

O expresie tulbure i se așeză ca un lințoliu pe chip.

Tăceau. Amîndoi…

Apoi.

Din acea zi, 29 noiembrie 1980, coșmarul lor reînvie chinuitor de fiecare dată cînd întîlnesc florărese de ocazie.

Și Genu, și Laura le ocolesc. Le e frică să le privească.

Pe ele și pe florile lor.

Căci și azi, pe retine le apare imaginea coșmarului lor: un braț de flori, într-o baltă de sînge.

Cine-a spus că florile nu fac victime?!...