Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul IV)

 Repartiție la Agenția națională de știri „ Agerpres”

Când s-au afişat repartiţiile, am căzut pe spate:

 „Bălan Sorin Ovidiu: Agerpres”.

Habar nu aveam nici pe unde se intră în instituţie.

Nu avusesem nicio „interferență” cu ea.

Eram convins că se făcuse o greşeală, pe care precis o voi putea remedia.

 Sorin O. Bălan și Mircea Vintilă,
 tot pe la Vama Veche

    M-am înfățișat conducereii facultății, însă deja era vară şi lumea se gândea la mare. Drept care, s-a amânat pentru toamnă rezolvarea problemei mele. Şi s-a rezolvat aşa de bine, că am ajuns cu dosarul de angajare în mână, la… Agerpres.

Prima constatare, când am intrat în istituţie: Toţi cei care mişunau pe acolo erau bătrâni.

    După câteva zile de hălăduit pe holuri, fără să ne bage nimeni în seamă (eram împreună cu un alt coleg de grupă şi foarte bun prieten de familie, Mircea Dunărinţu, un jurnalist foarte arătos, ca un actor, mereu îmbrăcat la patru ace, pentru că, din Turnu Severin fiind, își cumpăra haine occidentale de la sârbi) ne-a chemat directorul general. Un activist bătut în cap, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată şi pe care l-am botezat pe loc „Bujorel”, pentru că era foarte roşu în obraji.

Ne-a luat direct: „Voi aţi fost repartizaţi aici, deci. Ca boboci, trebuie să vi se forjeze caracterul. De aceea, trebuie să o luaţi de jos, de la talpa jurnalisticii. M-am uitat pe dosarele voastre. Cine-i Dunărinţu? Eşti din Severin! Pleci corespondent acolo. Tu, eşti Bălan, nu? Am văzut că eşti din Brăila. Pleci şi tu corespondent acolo.”

    Degeaba i-am explicat că aveam repartiţie în Bucureşti, că aspiram la marea presă. Nimic! Bujorel al meu o ţinea cu forjatul caracterului şi începutul de la talpa presei. De pomană l-am rugat să se uite în dosarul meu profesional, să vadă că deja trecusem de talpa presei, că aveam anchete grele şi pagini întregi de reportaje în „Scânteia tineretului”.

 Nimic!

Mircea, mai înţelept decât mine, a acceptat să plece. Eu, nu. Am refuzat foarte ferm. Enervat, Bujorel mi-a azvârlit dosarul pe jos, urlând ca un apucat:

 „Afară… Afară din biroul meu!”

Când am ieşit pe hol, câţiva redactori, aşa cum am zis, cocliţi de bătrâni, ne-au întrebat îngrijoraţi cu ce le-am supărat şeful de a putut striga aşa. Dânsul, care era un om aşa de calm, de bun de …şi alte astfel de pupături în dos. Răspunsul meu: „Am vrut să-i bag o forjă în cur şi cred că l-a durut puţin”. i-a îngrozit şi i-a făcut să dispară urgent prin birouri, de parcă aş fi avut ciumă.

Prin urmare:

Cineva precis m-a turnat, căci prea „din prima” am devenit duşmanul de moarte al lui Bujorel.

Ce era totuşi de făcut, pentru că nu aveam de gând să mă îngrop la Agerpres. Deşi Bujorel nu-mi semnase angajarea, deci nu primisem nici măcar un scaun, necum un birou, mă duceam în fiecare dimineaţă la agenţie. Stăteam în picioare pe hol şi priveam un spectacol grotesc. Se ştie ce mari ştiri se dădeau la vremea aceea. Toate începeau cu invariabilul: „Harnicul colectiv de la… transpunând neabătut în practică preţioasele indicaţii ale secretarului general au…” şi urma câte un rahat de informaţie, cu ceva strunguri date peste plan, sau recolte mincinoase, care, oricum puteau fi difuzate şi a doua zi, şi peste o săptămână sau o lună, că tot la fel de actuale erau. Ei bine, bătrâneii aceia, ca să mimeze că dau ştiri calde, a căror transmitere nu suportă nici o secundă de amânare, ieşeau din când în când din birouri şi porneau într-o alergare strâmbă, chinuită şi caraghioasă, şontâcăind de ziceai că se dezmembrează, pe holul imens de la Casa Scânteii, până în capăt, unde era secretariatul de redacţie. 

Acolo se centralizau ştirile, se corectau, se trimeteau la cenzură, după care erau băgate pe flux. Nici nu ştiai dacă să râzi sau să-i compătimeşti pe bieţii moşneguţi.

 Am decis să râd.

Astfel că, atunci când un bătrânel pornea în cursa sa către secretariat, alergam şi eu pe lângă el, îndemnându-l să nu scadă ritmul. Aveam şi un ceas-solniţă, mare cât un bolovan, pe care mi-l adusese unchi-miu din Siria, că lucra la „Arcom”. 

    
Porneam cronometrul, că avea şi cronometru, şi când concurentul ieşea gâfâind cumplit de la secretariat după ce lăsa ştirea, îi comunicam ceremonios, ca la finalul unui concurs oficial, timpul înregistrat şi pe ce loc se clasase în acea zi în competiţia ştire-viteză. Desigur, am fost pârât şi cu asta la Bujorel, care m-a îndrăgit şi mai tare.

Nu-i port resentimente.

Un idiot ca mulţi alţii din acele vremuri, ajutat de soartă şi de partid, care ajunsese undeva unde căciula, mult prea mare, îi căzuse pe ochi şi, ca să-şi arate sieşi că nu este un biet căcat, se războia şi el cu un junior.

Aşa au trecut trei luni de zile.

Alergând pe holul lung, alături de bunicuţii răsuflând din greu. Eram antrenat pentru olimpiadă. Aveam 25 de ani şi toate visurile năruite.

„Scânteia tineretului” avea redacţia tot în Casa Scânteii, dar în celălalt corp de clădire. Înspre acolo, mă uitam pe geam, din când în când, ca la Taj Mahal. (va urma)