Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul V)

            Tovarășa Elena Ceauşescu nu greșește niciodată...    

Sorin Ovidiu BĂLAN  

S.O. Bălan și T. Socea,
6 octombrie 2024, la o zi 
 după lansarea volumului Saprofitorii

       Într-una din zile, redactorul-şef al secției „Ştiri interne” a Agenției Naționale de Presă Agerpres, făcându-i-se probabil milă de mine, băiatul de pe hol, sau îndemnat de Bujorel, cu care era bun prieten, ca să mă batjocorească, m-a îndemnat:

 „Du-te la Comitetul Central, la Secţia de Presă, să le spui tovarășilor de acolo problema cu repartiţia. Să le spui că arzi de nerăbdare să faci presă adevărată. Aici e cimitir, ai sesizat bine. Te înţeleg, aşa eram şi eu în tinereţe. Sunt tovarăşi serioşi acolo, crede-mă! Uite, înscrie-te în audienţă şi cere să te primească tovarăşul Sprinţeroiu. Îl cunosc, dar să nu-i spui că vii din partea mea. E de treabă şi te rezolvă.”

A doua zi, îmbrăcat reglementar, adică în costum, m-am dus la sediul CC al PCR. Într-un birou insalubru, dintr-o clădire alăturată, își făcea veacul un tovarăș ponosit, ce duhnea a nespălat, a rânced şi a transpiraţie dospită. M-a „dereticat” la acte cu destulă acuitate proletară, după care m-a avertizat că sunt înscris în audiență și, prin urmare, trebuie să aștept.

M-am executat, n-aveam încotro, firește. Și, exact după o săptămână, am fost anunţat telefonic, acasă, că voi fi primit de tovarăşul Sprinţeroiu.

În ciuda numelui, era un individ scundac, gros şi tare încet, cu o faţă de ghişeu la care se plăteşte întreţinerea la bloc. Mi-a indicat să iau loc şi m-a pus să povestesc. A trecut mai mult de o oră. Pledam înfocat pentru meseria de journalist, pe care voiam din tot sufletul să o fac. La un moment dat, a intrat o femeie care i-a pus un plic pe birou. Sprinţeroiu l-a luat și l-a desfăcut. Am văzut, era plin cu bancnote de câte o sută de lei, pe care le-a numărat tacticos. Erau multe de tot. Nenorocitul nu avusese nici un gând să mă asculte. Pur şi simplu, se plictisea și aștepta să i se aducă leafa de la casierie. După ce a terminat de numărat, a ridicat ochii la mine şi m-a întrebat plictisit:

„Crezi că tovarăşa Elena Ceauşescu a greşit?”

Habar nu aveam că, formal, dosarele celor care urmau a fi angajaţi în presă erau semnate, la final, de coana Leana. Am răspuns candid:

„În cazul meu, da!”

S-a îngălbenit. Dacă n-aș fi fost mult mai solid decât el, cred că mă pocnea.

    Drept care, cu voce sugrumată, abia articulă: 

                      „Tovarășa Elena Ceaușescu nu greșește niciodată!” 

                                               Mi-a poruncit să ies.

Așadar, praful se alesese de demersul în care îmi pusesem atâtea speranţe.

Fără ca eu s-o fi văzut vreodată față-n față, pe viu, şi fără ca ea să ştie că eu exist pe planetă, Elena Ceauşescu îmi paradise viaţa încă înainte de a o începe cu adevărat.                                                                              

                                                    Și totuși.

Puține zile după audienţa la Secția Presă a CC al PCR.

Plecam de la Agerpres către casă cătrănit de tot.

 Eram în depresie maximă.

  Nu mai vedeam nici o scăpare.

Prin urmare, eram blestemat să mor profesional la agenţia de ştiri de rahat.

 Mă obseda gândul că voi ajunge şi eu un bătrânel şontorog, alergând gâfâind după pensie, cu o ştire de doi bani în mână, mimând că-i caldă şi importantă.

Și totuși.

Veți vedea cum vorba „n-aduce anul ce aduce ceasul!”  mi l-a scos în cale pe omul neuitării. (va urma)