Sorin Ovidiu BĂLAN
Nicu Ceaușescu m-a ajutat, fără să știe că exist pe planetă
În anul acela, 1984, am
primit un cadou minunat.
Situaţia s-a dres neaşteptat.
A
dres-o tot un membru al familiei Ceauşescu.
Tovarăşul Nicu.
Şi tot aşa, în maniera mumă-sii.
Adică, fără ca eu să-l fi văzut vreodată
la faţă şi fără ca el să ştie că eu exist pe planetă.
Domnului Marinache,
recunoștință...
Așadar, drept în faţa Casei Scânteii mă
întâlnesc cu Emil Marinache, redactorul-şef de la „Scânteia tineretului”,
care mă ia scurt:
„Mă, tu câtă vacanţă ai? Ai obosit în facultate?
Este deja noiembrie şi ai absolvit din vară. De ce n-ai venit la angajare, cât
crezi că ţin postul pentru tine? Eşti deja vedetă?”
Mi-am dat seama că habar nu avea prin ce
treceam.
Evident, i-am istorisit tărăşenia cu
repartiţia. Inclusiv întâmplarea de la CC al PCR. Marinache a râs:
„Dă-i
mă-n pizda mă-si de imbecili. Du-te acum la Angela şi spune-i să-ți dea o foaie
de transfer”.
Am zburat până la etajul al treilea, unde era redacţia.
Doamna Angela era şefa
de cabinet a redactorului-şef, cea care, ca orice şef de cabinet, face şi
desface într-o instituţie. M-a luat şi ea scurt:
„Unde umbli? De ce n-ai venit la timp cu
repartiţia? Vă faceţi de cap, de mici!”
I-am spus şi ei povestea cu Agerpresul.
Doamna Angela a înjurat chiar mai rău
decât Marinache. Nu mi-a spus nici măcar să stau jos. A completat iute o foaie,
a ştampilat-o şi mi-a întins-o:
„Du-te să ţi-o semneze ăia de la Agerpres şi
vino cu ea înapoi, la mine! Da’ repede, până nu se supără şefu’”.
Am luat-o şi, de bună seamă, am zburat până
în celălalt corp de clădire.
Însă, Bujorel lipsea de
la datorie. Era plecat în delegaţie în străinătate şi venea abia peste o
săptămână. Am aşteptat. M-a primit abia peste două săptămâni. I-am arătat foia
şi l-am rugat frumos să mi-o semneze. A citit-o cu atenţie, înroşindu-se şi mai
tare în obraji, după care a rupt-o nervos şi a aruncat-o pe jos:
„Nu
semnez nimic. Aici, la mine mori!”
Am adunat încet bucăţile de hârtie de pe
covor. Soarta m-a protejat din nou. Eram foarte calm. Nu am zis şi, mai ales,
nu am făcut nimic. În afară de baschet, înot de când eram mic şi, ca orice
copil din Brăila, am trecut şi pe la sala de box. Toate acestea lăsaseră urme
pe muşchii mei. Bine că nu l-am pocnit, că luam puşcărie pe viaţă. Am ieşit
încet din birou, fără măcar să trântesc uşa, cu transferul meu făcut ferfeniţă.
Afară, pe hol, iar erau adunaţi câţiva dintre vârstnicii
alergători. M-au întâmpinat şi ei liniştiţi, că de data asta nu auziseră nici
un urlet:
„Gata, mă? Te-ai dat pe brazdă? Că nu l-am
mai auzit pe şefu’ strigând”.
Le-am răspuns la fel de clam:
„Da! De data asta, i-am băgat forja-n cur,
fără să-l doară.”
Firește
s-au evaporate mintenaș, iar eu am plecat înapoi la „Scânteia tineretului”.
Angela m-a luat iar
tare:
„Mă, tu tot nu-ţi bagi minţile în cap?
Unde tot umbli, că a întrebat şeful de tine de nu mai știu câte ori”.
Apoi, când a văzut nota mea de transfer
făcută bucăţi, s-a îngălbenit:
„Te-ai îmbătat şi ai stricat un document
oficial, neisprăvitule. Cum îţi fac eu altul, acum?”
I-am explicat ce se întâmplase. Si-a
reprimat un icnet de furie. Greu de tot. A intrat cu peticelele de hârtie în
biroul lui Marinache, de unde, prin uşa capitonată, am auzit foarte clar:
„Cristoşii mamii lui de imbecil”!
Nu ştiam dacă mă înjurase pe mine sau pe
Bujorel. Doamna Angela a ieşit şi mi-a spus şoptit, închizând masiva uşă:
„Du-te mâine înapoi, la Agerpres. La
director”.
La ora opt, eram în uşa biroului lui Bujorel.
Şeful de cabinet, un ponosit cu un nume imposibil, Ţuiu, era de o amabilitate
suspectă:
„Pofteşte,
pofteşte, dragă! Tovarăşul director general te aşteaptă”.
Nu mai eram:
„Bă bagă-ţi minţile în cap şi nu te
juca cu soarta ta. Nu mai alerga pe hol, că stresezi tovarăşii redactori.”
Bujorel era şi el numai lapte şi miere.
Ţinea în mână o hârtie asemănătoare cu cea pe care o adusesem cu o zi înainte.
O notă de transfer.
„Stimate tovarăşe Bălan.
M-am gândit mai bine asupra solicitării dumneavoastră, am analizat-o cu
maturitate şi deosebită atenţie şi am apreciat că aveţi dreptate. Agerpres este
o insituţie de presă de importanţă deosebită. Ştiţi că noi dăm inclusiv materialele
despre vizitele de lucru ale secretarului general al partidului. Asta implică o
mare răspundere. Nu este bine să-ţi începi cariera aici, unde lucrurile cer o
responsabilitate deosebită şi o conştiinţă pe măsură şi unde cea mai mică
greşeală îţi poate încheia drumul în viaţă. Apreciind că sunteţi un element
tânăr şi deosebit de promiţător pentru meseria de ziarist, am considerat că
trebuie să mergeţi să vă forjaţi caracterul la ziarul tineretului. Unde să
reflectaţi munca tinerilor noştri de azi. De aceea am fost de acord să vă
semnez transferul în interesul serviciului”.
Nu-mi venea să cred. Se rezolvase…
„Permiteţi-mi, cu această ocazie, să vă
urez succes deplin în îndeplinirea noilor sarcini care vă aşteaptă”.
Mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o. Am apucat
foaia şi am ieşit fără să salut.
Afară, iar un grup de bătrânei-alergători,
foarte curioşi.
Era mai mult decât ciudat ca un individ ca
mine, două zile la rând, să mă aflu în biroul lui Bujorel.
Zâmbeau:
„Gata? V-aţi înţeles?”
„Da,
i-am băgat forja în cur! De data asta e clar că i-a plăcut. Nu l-aţi auzit
oftând?” Normal, iar au dispărut în birouri.
Ce se întâmplase, de fapt, fără ca eu să
ştiu?
Emil Marinache era un
individ uns cu toate alifiile. Avusese ştiinţa ca să lase să se creadă că
jurnaliştii de la „Scânteia tineretului” sunt oarecum protejaţi de Nicu
Ceauşescu, cu care, de altfel, era prieten. De aici şi libertatea mai mare de a
scrie, faţă de alte publicaţii. Prin curier, Marinache îi transmisese lui
Bujorel o nouă notă de transfer pe numele meu, dar îl şi sunase, spunându-i că
tovarăşul Nicu se interesase de mine.
Repet, Nicu Ceauşescu
habar nu avea că exist și eu pe planetă.
Prima oară, în carne și oase, l-am văzut
în 1990, când relatam de la procesul său de la Sibiu. Însă, fără să ştie, mă
ajutase să-l înving pe obtuzul rumen în obraji.
Pe 1 decembrie 1984, am început să lucrez.
![]() |
S. O Bălan și bunul său prieten, Serghei MIZIL |
Cu acte în regulă şi legitimaţie de presă,
la care mă uitam ca la icoană, în secţia „Morală – Reportaj” a cotidianului
„Scânteia tineretului”.
După doar câteva zile am plecat pe teren,
în Ardeal.
Împreună cu un alt mare jurnalist şi
scriitor, Constantin Stan, cu care aveam să fac echipă de atunci şi de care,
până a murit, m-a legat o prietenie adevărată.
A fost acea iarnă cumplită din 1984-1985.
Am prins, la Lechinţa, minus 38 de grade.
Am şi scris o pagină de reportaj,
intitulată: „O zi obişnuită la minus 38 de grade”.
Pagină care a şi fost
premiată. Desigur că am respectat tradiţia şi toţi banii din premiu i-am băut
cu băieţii.
Aveam 24 de ani şi visul
mi se împlinise.
P.S.: Mulțumesc colegului și prietenului Sorin Ovidiu Bălan pentru onoarea de a încredința publicarea în regim foileton, în exclusivitate, a rememorărilor sale „Jurnalistica, brățara mea de aur” în revista „Calu Iapa”! De bună seamă, îi aștept și reamintirile care, și ele, vor încăpea în cît de curînda sa carte de memorialistică-mărturisiri.
Căci „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi cîtu-i de la Brăila la Calu Iapa, nici mai mult, nici mai puțin!” (Parafrază după Ion Creangă, Traian Socea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu