18 ianuarie 2025

Jurnalistica, brățara mea de aur( episodul VI)

 Sorin Ovidiu BĂLAN


Nicu Ceaușescu m-a ajutat, fără să știe că exist pe planetă

În anul acela, 1984, am primit un cadou minunat.

Situaţia s-a dres neaşteptat.

 A dres-o tot un membru al familiei Ceauşescu.

Tovarăşul Nicu.

Şi tot aşa, în maniera mumă-sii.

Adică, fără ca eu să-l fi văzut vreodată la faţă şi fără ca el să ştie că eu exist pe planetă.

Domnului Marinache, recunoștință...

Așadar, drept în faţa Casei Scânteii mă întâlnesc cu Emil Marinache, redactorul-şef de la „Scânteia tineretului”, care mă ia scurt:

Mă, tu câtă vacanţă ai? Ai obosit în facultate? Este deja noiembrie şi ai absolvit din vară. De ce n-ai venit la angajare, cât crezi că ţin postul pentru tine? Eşti deja vedetă?”

Mi-am dat seama că habar nu avea prin ce treceam.

Evident, i-am istorisit tărăşenia cu repartiţia. Inclusiv întâmplarea de la CC al PCR. Marinache a râs:

 „Dă-i mă-n pizda mă-si de imbecili. Du-te acum la Angela şi spune-i să-ți dea o foaie de transfer”.


Am zburat până la etajul al treilea, unde era redacţia.

Doamna Angela era şefa de cabinet a redactorului-şef, cea care, ca orice şef de cabinet, face şi desface într-o instituţie. M-a luat şi ea scurt:

„Unde umbli? De ce n-ai venit la timp cu repartiţia? Vă faceţi de cap, de mici!”

I-am spus şi ei povestea cu Agerpresul.

Doamna Angela a înjurat chiar mai rău decât Marinache. Nu mi-a spus nici măcar să stau jos. A completat iute o foaie, a ştampilat-o şi mi-a întins-o:

 „Du-te să ţi-o semneze ăia de la Agerpres şi vino cu ea înapoi, la mine! Da’ repede, până nu se supără şefu’”.

Am luat-o şi, de bună seamă, am zburat până în celălalt corp de clădire.

Însă, Bujorel lipsea de la datorie. Era plecat în delegaţie în străinătate şi venea abia peste o săptămână. Am aşteptat. M-a primit abia peste două săptămâni. I-am arătat foia şi l-am rugat frumos să mi-o semneze. A citit-o cu atenţie, înroşindu-se şi mai tare în obraji, după care a rupt-o nervos şi a aruncat-o pe jos:

 „Nu semnez nimic. Aici, la mine mori!”

Am adunat încet bucăţile de hârtie de pe covor. Soarta m-a protejat din nou. Eram foarte calm. Nu am zis şi, mai ales, nu am făcut nimic. În afară de baschet, înot de când eram mic şi, ca orice copil din Brăila, am trecut şi pe la sala de box. Toate acestea lăsaseră urme pe muşchii mei. Bine că nu l-am pocnit, că luam puşcărie pe viaţă. Am ieşit încet din birou, fără măcar să trântesc uşa, cu transferul meu făcut ferfeniţă.

 Afară, pe hol, iar erau adunaţi câţiva dintre vârstnicii alergători. M-au întâmpinat şi ei liniştiţi, că de data asta nu auziseră nici un urlet:

„Gata, mă? Te-ai dat pe brazdă? Că nu l-am mai auzit pe şefu’ strigând”.

Le-am răspuns la fel de clam:

„Da! De data asta, i-am băgat forja-n cur, fără să-l doară.”

 Firește s-au evaporate mintenaș, iar eu am plecat înapoi la „Scânteia tineretului”.

Angela m-a luat iar tare:

Mă, tu tot nu-ţi bagi minţile în cap? Unde tot umbli, că a întrebat şeful de tine de nu mai știu câte ori”.

Apoi, când a văzut nota mea de transfer făcută bucăţi, s-a îngălbenit:

„Te-ai îmbătat şi ai stricat un document oficial, neisprăvitule. Cum îţi fac eu altul, acum?”

I-am explicat ce se întâmplase. Si-a reprimat un icnet de furie. Greu de tot. A intrat cu peticelele de hârtie în biroul lui Marinache, de unde, prin uşa capitonată, am auzit foarte clar:

„Cristoşii mamii lui de imbecil”!

Nu ştiam dacă mă înjurase pe mine sau pe Bujorel. Doamna Angela a ieşit şi mi-a spus şoptit, închizând masiva uşă:

„Du-te mâine înapoi, la Agerpres. La director”.

La ora opt, eram în uşa biroului lui Bujorel. Şeful de cabinet, un ponosit cu un nume imposibil, Ţuiu, era de o amabilitate suspectă:

 „Pofteşte, pofteşte, dragă! Tovarăşul director general te aşteaptă”.

Nu mai eram:

Bă bagă-ţi minţile în cap şi nu te juca cu soarta ta. Nu mai alerga pe hol, că stresezi tovarăşii redactori.”

Bujorel era şi el numai lapte şi miere. Ţinea în mână o hârtie asemănătoare cu cea pe care o adusesem cu o zi înainte. O notă de transfer.

„Stimate tovarăşe Bălan. M-am gândit mai bine asupra solicitării dumneavoastră, am analizat-o cu maturitate şi deosebită atenţie şi am apreciat că aveţi dreptate. Agerpres este o insituţie de presă de importanţă deosebită. Ştiţi că noi dăm inclusiv materialele despre vizitele de lucru ale secretarului general al partidului. Asta implică o mare răspundere. Nu este bine să-ţi începi cariera aici, unde lucrurile cer o responsabilitate deosebită şi o conştiinţă pe măsură şi unde cea mai mică greşeală îţi poate încheia drumul în viaţă. Apreciind că sunteţi un element tânăr şi deosebit de promiţător pentru meseria de ziarist, am considerat că trebuie să mergeţi să vă forjaţi caracterul la ziarul tineretului. Unde să reflectaţi munca tinerilor noştri de azi. De aceea am fost de acord să vă semnez transferul în interesul serviciului”.

Nu-mi venea să cred. Se rezolvase…

„Permiteţi-mi, cu această ocazie, să vă urez succes deplin în îndeplinirea noilor sarcini care vă aşteaptă”.

 Mi-a întins mâna. Nu i-am strâns-o. Am apucat foaia şi am ieşit fără să salut.

Afară, iar un grup de bătrânei-alergători, foarte curioşi.

Era mai mult decât ciudat ca un individ ca mine, două zile la rând, să mă aflu în biroul lui Bujorel.

Zâmbeau:

„Gata? V-aţi înţeles?”

 „Da, i-am băgat forja în cur! De data asta e clar că i-a plăcut. Nu l-aţi auzit oftând?” Normal, iar au dispărut în birouri.

Ce se întâmplase, de fapt, fără ca eu să ştiu?

Emil Marinache era un individ uns cu toate alifiile. Avusese ştiinţa ca să lase să se creadă că jurnaliştii de la „Scânteia tineretului” sunt oarecum protejaţi de Nicu Ceauşescu, cu care, de altfel, era prieten. De aici şi libertatea mai mare de a scrie, faţă de alte publicaţii. Prin curier, Marinache îi transmisese lui Bujorel o nouă notă de transfer pe numele meu, dar îl şi sunase, spunându-i că tovarăşul Nicu se interesase de mine.

Repet, Nicu Ceauşescu habar nu avea că exist și eu pe planetă.

Prima oară, în carne și oase, l-am văzut în 1990, când relatam de la procesul său de la Sibiu. Însă, fără să ştie, mă ajutase să-l înving pe obtuzul rumen în obraji.

Pe 1 decembrie 1984, am început să lucrez.

S. O Bălan și bunul său prieten, Serghei MIZIL


Cu acte în regulă şi legitimaţie de presă, la care mă uitam ca la icoană, în secţia „Morală – Reportaj” a cotidianului „Scânteia tineretului”.

După doar câteva zile am plecat pe teren, în Ardeal.

Împreună cu un alt mare jurnalist şi scriitor, Constantin Stan, cu care aveam să fac echipă de atunci şi de care, până a murit, m-a legat o prietenie adevărată.

A fost acea iarnă cumplită din 1984-1985.

Am prins, la Lechinţa, minus 38 de grade.

Am şi scris o pagină de reportaj, intitulată: „O zi obişnuită la minus 38 de grade”.

Pagină care a şi fost premiată. Desigur că am respectat tradiţia şi toţi banii din premiu i-am băut cu băieţii.

Aveam 24 de ani şi visul mi se împlinise.

P.S.: Mulțumesc colegului și prietenului Sorin Ovidiu Bălan pentru onoarea de a încredința publicarea în regim foileton, în exclusivitate, a rememorărilor sale „Jurnalistica, brățara mea de aur” în revista „Calu Iapa”! De bună seamă, îi aștept și reamintirile care, și ele, vor încăpea în cît de curînda sa carte de memorialistică-mărturisiri.

Căci „De la Calu Iapa pînă la Brăila îi                                                                                                                  cîtu-i de la Brăila la Calu Iapa,                                                                                                                     nici mai mult, nici mai puțin!”                                                                                                               (Parafrază după Ion Creangă, Traian Socea)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector