16 noiembrie 2018

Incursiuni prin Regatul Natal – Calu Iapa(V)



Traian SOCEA
Eu,  vara lui 2018...
În acel an, 1965, secerișul avea să întîrzie cu vreo două săptămîni, din pricina ploilor ce s-au așezat în ținutul nostru cam o săptămînă. Deja, a doua prașilă o dădusem la spate, iar în agenda gospodăriei urgența erau cositul și adunatul fînului de la Balta Roșie, locul în care părinții moșteniseră vreo 40 de prăjini de fînaț. Ca s-ajungi acolo, trebuie să străbați ulița Turneștilor, cale de vreun kilometru, perpendicular în drumul Calului, faci stînga și, după alți 4 kilometri, începi a urca înspre dealul Horodiștea, în dreapta. Aici, mi-a povestit tata, care, născut în 1903, știa multe, preotul Constantin Matasă,- întemeietorul muzeului nemțean de istorie, și academicianul Radu Vulpe au făcut săpături arheologice în 1936, descoperind vestigii ale culturii cucuteniene și, astfel, stabilind existența unei cetăți dacice, la o altitudine de vreo 500 metri, înscrisă în salba suratelor Cozla și Bîtca Doamnei, și ele fortificații din secolul I, î. Hr...
De bună seamă, tata cu frații mai mari plecau cu noaptea-n cap de-acasă, ca lumina zilei să-i prindă cu coasa în brazdă, căci dis-de-dimineață era sporul mai vîrtos, cînd iarba era muiată de rouă se și tăia mai lesne. Pe la unșpe, mama înjuga vacile, punea prepelecii, greblele și furcile-n corlatea căruței, alături de o traistă cu mîncare și bidonul pentru apă. Cele două vite, Floreana și Joiana, știau bine drumul, mama coborînd din căruță și apucînd frîiele doar la intersecțiile dintre drumurile și ulițele - repere ale traseului, pînă la Balta Roșie. Ajungem la moară lui Lămbuță, facem dreapta și suim anevoie rîpa Bogoslovului, vitele opintindu-se pînă la epuizare, îndemnate domol de mama care, în pantele mai mari, îmi striga să strîng frîna de la cele două roți din spate, încît căruța să-nțepenească între bolovanii rispiți de torenți, mari cît căciula, iar  cele două vite să-și mai tragă sufletul.
Ajunși pe muchea platoului, cătam înspre cosașii noștri care, și ei, abia așteptau să ne zărească. Urma încă vreun kilometru de drum lutos, crestat de tranșee săpate de șuvoaiele prăvălite din munte, pe care roțile din lemn ale căruței, încălțate cu cercuri de fier, le încălecau miraculos, căci mama era dibace în strunitul bietelor patrupede. Eu străbăteam iute imașurile și fînețele pînă la izvorul din coasta stînii lui bădia Tică Anton, umpleam cu apă rece bidonul de 5 kile și tot în pas alergător mă-nfățișam țanțoș înaintea tatei, ca și cum săvîrșisem mare ispravă. Trecuse binișor de ora 12, soarele se instalase biruitor pe întreg medeanul văduvit de umbra pădurii de odinioară, căci mai mult de 90% dintre falnicii stejari ce populaseră muntele Gorganu fuseseră căsăpiți de ani buni, trunchiurile lor seculare fiind expediate de Sovromlemn în URSS, în contul datoriei de război.
-       Mă, ai văzut, o pus mă-ta fo garafă de rachiu în traistă?, mă iscodi tata în răsuflările dintre sorbitul hămesit al apei...
-       Nu știu, tataie, nu m-am uitat în traistă!, răspund eu neconvingător, spionînd reacțiile celor doi frați, nerăbdători să-și ostoiască setea...
Scrutez jur-împrejurul fîneței, apreciind că cei trei cosiseră mai mult de trei sferturi. Rămăsese o postată care urma să fie culcată la pămînt, în vreo două ceasuri. Cosașii, goi pînă la brîu, deja se așezaseră pe cîte-un polog de iarbă, la umbra unei tufe de alun lăsată anume să crească în hotarul cu proprietatea megieșă. Se făcuse ora unu și, normal, erau lihniți de foame, căci a trage de coasă nu-i o muncă ușoară. Cînd, în sfîrșit, după vreun sfert de oră, apare și mama, tata mormăie anumite sudalme. Așa făcea mereu cînd îl necăjea foamea și, mai ales, setea. De rachiu, normal!... Mă reped și dejug vitele, leg funiile la fiecare în coarne, le priponesc de un ciot de păducel și le așez sub nas cîte-un braț bun de iarbă reavănă. Mama înșfacă traista din căruță, scoate din ea un ștergar vîrstat, pe care-l întinde la picioarele cosașilor, garnisindu-l cu două scatoalce de slănină abia scoasă din putina cu slatină, precum și cu un dărăb de brînză zburată, de dimineață scoasă din strecătoare. Dintr-o cratiță de vreo trei kile, răzbate damf de scrob înnobilat cu tochitură de porc, bucăți de cîrnați și jumări, conservate cu untură în garniță, încă din iarnă. O legătură cu ceapă verde, o alta de usturoi și o mămăligă voinică iau loc pe masa improvizată, slobozind rîuri-rîuri de salivă în gurile flămînzilor. Apoi, mama dibuie în fundul trăiștii garafa de rachiu, i-o intinde tatei, care, tacticos, cu dosul mîinii își șterge mustățile, îngînă un „Noroc!” și-nghite trei duște, mai dihai ca pe apa de izvor. Sticla trece și pe la ceilalți, zic „Doamne ajută!” degustînd și ei din preludiul ospățului pregătit de mama, care era tare gospodină. Înfulec o porție sănătoasă de scrob înaintea celorlalți, n-apucă nimeni să mă ia la trei-păzește, că și zic „boda-proste!”.  Apoi, mă ridic și dau zor către căruță, descarc prepelecii și uneltele, apoi îmi iau furca și-ncep întorsul brazdelor, căci soarele le zvîntase bine de tot. Mama strînge masa și se-nfinge și ea în iarba dungată de-a lungul coastei,  în vreme ce cosașii își arceresc uneltele.
-       Măi, băiete, ia traista din cotiugă, și vină după mine!, îmi poruncește mama, după vreun ceas de muncă, apucînd-o spre coastă, către postata încă necosită.
Ce urma să facem îmi plăcea, căci mama deja strînsese un mănunchi de romaniță, pe care-l așeză cu grijă în fundul trăiștii, croită dintr-un macat din lînă multicoloră țesut în stative de sor-mea Maria, în postul Crăciunului. O traistă dolofană, în care să-ncapă și multul și puținul, pe care o căram haiducește, cu baierele legate fundă pe umăr, în atîtea și atîtea locuri unde era de mare trebuință. Mama culegea cu spor, alegînd plantele cu florile cele mai arătoase și mai parfumate, pe care le rînduia în buchete, nu înainte de a-mi spune cum se cheamă fiecare în parte. În minte încă îmi stăruie policromia neasemuită a fînețelor din acele locuri și acele timpuri. Și astăzi, recunosc, nu numai după flori și culoarea lor, care plante sînt de leac, căci pe pajiștile și fînețele de munte ai de ales sînziene, rostopască, năpraznic, brînca ursului, cimbrișor, traista ciobanului, pufuliță, cicoare, trei-frați-pătați, iasomie ș.a. De la mireasma asta unică, cu traista burdușită de plante medicinale ne întoarcem la căruță, și-ncepem iar treaba.
Pe la 4, terminăm și noi întorsul brazdelor, și ei cositul. Dau fuga la izvor, aduc al treilea bidon cu apă rece și ne tolănim la umbră, pentru jumătate de oră de odihnă. Apoi, tata înfinge-n pămînt prepelecii, unul după altul, mama s-apucă de clădit căpițe, în vreme ce frații Vasile și Mihai adună cu furcile fînul în grămezi, cît mai la îndemîna ei. Eu, nicidecum să stau degeaba, încep a grebla în urma lor, formînd ici-colo grămăjoare de fîn, pe care le car cu furca aproape de tata, care, și el, s-apucase de clădit alte căpițe. Făceam treabă cu rîvnă, căci tata, care nu cruța pe nimeni, nu-ngăduia nici un fel de hincoteală, precum s-auzea de pe fînețele megieșe. Așa că eu, mama și Mihai ne-am apucat și de întorsul brazdelor de pe postata abia cosită, tata continuînd să ridice căpițe, ajutat de Vasile. Pe la șapte-seara, terminaserăm adunatul și greblatul, iar mama și tata isprăviseră și ei clăditul fînulului pe vreo 12 prepeleci semeți, precum niște piramide în miniatură. Am pus în căruță 3 spinări de fîn cu care-am acoperit uneltele, după care mama a înjugat vitele, una după alta. Am luat drumul înapoi, spre casă, eu la coada căruței, căci scoborîșul era mai periculos, trebuind să-nvîrt manivela frînei la comanda mamei, la oricare rampă unde atelajul ar fi venit peste vite, rupîndu-le picioarele dindărăt..
Tata și cei doi frați mai mari deja o luaseră pe-o scurtătură ce cobora pe pîrăul Murarului, aproape de casa lui cumnat-su, moș Costachi Bolahan. Aici i-am găsit pe amîndoi, șezînd pe prispă unul lîngă altul, nerăbdători să-mi fac apariția, de după podul Căzăci. Mama și-a continuat drumul împreună cu frații mei, iar eu am întins-o prin lunca pîrîului Calu pînă la moș Costachi, conformîndu-mă astfel ordinului transmis de tata, căci avea să-mi încredințeze o altă misiune. Anume, să dau fuga la prăvălia lui Harlambi Dogaru, de unde să cumpăr o jumătate de șliboviță. Într-o clipită, mă și întorc, îi întind garafa lui moș Costachi, doar el îmi dăduse banii, și fug la mătușa Ileana, sora tatei, să-mi dea două păhăruțe de băut rachiul.
Moș Costachi se apropia de 60 de ani. Avea cam doi metri înălțime și vreo sută de kile. Era un bărbat voinic și arătos, vrednic și tare curajos. Bolahan era porecla lui Moș Costachi, însă numele de familie îi era Ostahie, trăgîndu-se din satul Slobozia,  al actualului oraș Roznov. Era nepotul lui Costachi sân(fiul lui) Vasile Ostachi, care, alături de celebrul Ion Roată, a fost deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, luptînd și votînd pentru unirea principatelor de la 1859. Moș Costachi se-ntrecea cu tata în a povesti întîmplări din viața lor deloc ușoară, pentru că supraviețuiseră și celor două războaie mondiale, și crizei economice din 1929-1933, și legionarilor, și foametei din 1946, și cotelor impuse de noul regim. Iar eu – mezinul tatei și Vasilică - mezinul lui Moș Costachi, mai mic decît mine cu doi ani, ne tolănim pe iarba din fața lor, cu urechile cît pîlnia de patefon nemțesc. Multe din istorisiri le mai povestiseră, prin urmare le știam pe dinafară. Însă, de fiecare dată, își aminteau alte detalii, cu alte semnificații, tocmai pe înțelesul și la insistențele noastre. Tata povestea cu lacrimi în ochi de anii marii crize, cînd societățile de exploatare și transport material lemnos au dat faliment, cînd a trebuit să părăsească satul și să meargă, împreună cu mama, cu primii doi băieți și primele două fete mai mari, să slugărească pe moșia Sturdzenilor de la Miclăușeni. Acolo, cele două surori au și murit, în accidente niciodată deslușite.
Moş Costachi, în mijlocul camarazilor ...
 Apoi, Moș Costachi vorbea despre război, despre luptele de la Cotul Donului, unde, ca sergent, era ochitor de tun. Regele Mihai l-a decorat cu Medalia Bărbăție și Credință cu Spade, ca recunoaștere a vitejiei  sale, dovedită și-n luptele din EST, și din Vest. Pomenindu-se de Cotul Donului, tata s-a ridicat de pe prispă și ne-a arătat cicatricea de la șoldul drept, urmare a unei răni căpătate în timpul unui bombardament inamic năprasnic, cînd doar el și 12 camarazi din batalionul său au supraviețuit. Însă, tot restul vieții a fost nevoit să se folosească de o cîrjă, pentru  ca pașii să-i fie siguri, cîrjă cu care mi-a administrat destule corecții, ca sancțiune pentru vitejiile mele copilărești.
Mulți dintre sătenii din Iapa și Calu au fost plutași pe Bistrița și Siret. Ani buni, tata a fost dălcăuș. Adică mînuitorul cîrmei din spatele plutei, care putea fi construită din 3-4 căpătîie(table). Moș Costachi, însă, a avansat de la corhănitor, la dălcăuș și apoi cîrmaci, pînă la rangul de dragoman de plute. De la Dorna, pînă la Galați, Moș Costachi era maestrul care, ajutat de dălcăuș, asigura navigarea buștenilor aranjați în căpătăie de cîte 15-20 de bucăți, legate între ele cu șprăngi, formînd convoaie și de peste 50 de metri lungime. Pe plute, se transportau și produse agricole, și animale, care se încărcau și descărcau în haituri construite în locuri prielnice, unde dragomanul hotăra acostarea. Așa încît, cîrmaciul și dălcăușul își probau măiestria, sărind în apă și fugind înaintea plutei, legată cu o șufă de țiac (un par gros-ascuțit la un capăt), țiac pe care-l înfingeau în mal sau îl ancorau de o cioată sănătoasă, ochită din vreme.
Prin urmare, dragomanul făcea și un anume comerț, tot el permițînd și accesul „la bord” al oamenilor care călătoreau zeci de kilometri, din hait în hait, acestea fiind un fel de stații de sosire-plecare, amenajate la adăpostul malurilor unde curenții apelor îngăduiau acumularea apei, de vreun metru adîncime. Zece-unșpe zile dura drumul plutelor pînă la Galați, unde se dădea lemnul în primire, căci un sal(mai multe căpătîie legate unul de altul, în convoi) zdravăn de plute ajungea și la peste o sută metri cubi. Întorsul acasă era pe jos sau cu trenul, cu popasuri de poveste pe la hanuri de răspîntie, unde plutașii erau ospătați pe măsura vredniciei lor, căci Moș Costachi era vestit și ca petrecăreț neîntrecut.
Bunica Anica(stînga-jos), alături de nepoţi(o mică parte)...
Zilele trecute, l-am vizitat pe vărul Vasilică Ostahie - Bolahan, care și-a ridicat gospodărie temeinică exact pe locul casei părintești. Și-acum, la bătrînețe, vărul îmi reproșează cum că-l ghionteam atunci cînd bunica Anica ne miluia cu bunătăți ascunse în celar, anume pentru noi, nepoții. Vasilică a ajuns „Master chef”, datorită măiestriei sale în arta bucătăritului, mai cu seamă în prepararea bucatelor tradiționale, fapt care-l face unic în teritoriile noastre, fapt pentru care este chemat în multe case boierești, cu mare ștaif, din zilele noastre. Firește, ne-am așezat cam în locul în care ședeam odinioară, cu urechile ciulite, ascultînd istorisirile taților noștri. Sigur, vărul s-a și înființat cu o glajă de „Bitter Dacic”, o licoare patent propriu, preparată din fix 46 plante medicinale și fructe de pădure, îmbălsămate nezgîrcit, vreme îndelungă, în palincă de prună-prună, de vreo 80 de grade. Pe la al treilea păhăruț, Vasilică cotrobăie în arhiva personală și-mi arată fotografii din război, cu Moș Costachi, și cu bunica Anica, în fața casei bătrînești de pe deal la Neculai Ili-Socea, bunicul pe care nu l-am cunoscut. Apoi, dintr-o magazie, aduce un cioflîng, o țapină, o clupă și-o bardă - sculele de plutărit ale tatălui său, pe care le păstrează ca pe sfinte odoare, căci au aparținut „Maisturului” Costachi Ostahie – Bolahan...
De bună seamă, pe vărul Vasile trebuie să-l invidiezi pentru talentul său de povestitor. Își retrăiește amintirile chiar în fața ta, depănîndu-le cu emoție și înfiorare, învăluindu-le în mătasea neuitării. Aceleași gesturi, mimică și inflexiuni ale vocii, precum tatăl său, Moșu Costachi, povestind despre aventura cu muzicanții fanfarei de la Cosmești, pe care i-a luat din stația de la Galbeni. Țiganilor le-a promis că-i va debarca aproape de casele lor, pe malul Siretului, însă cu obligația de cînta din alămuri neîntrerupt, tot traseul.
La anumite coturiîși amintește mai bine vărul Vasile -  pluta intra într-un fel de vrie, iar muzicanții, pierzîndu-și echilibrul, se opreau din cîntat și-l lăudau pe tata pentru dibăcia sa: „Ești un maistur, bre, ești un maistur!...”  Pe atunci, Siretul era mai domol, meandrele sale fiind mai prietenoase, mai puțin periculoase decît apriga Bistriță. Prin urmare, ca să-l mulțumească pe tata, țiganii și-au consumat repertoriul de cîteva ori pe cei vreo sută de kilometri, de la Galbeni la Cosmești.  Însă, cu vreo doi kilometri înainte de ajunge în localitatea lor, tata i-a obligat să sară într-o ploștină, în care apa ajungea pînă la brîu. „Săriți, că intrăm în toance și se rupe pluta!”, le-a ordonat tata, amuzîndu-se cum țiganii se bîldîbîceau în Siret, cu alămurile ridicate deasupra capetelor, ca să nu intre la apă. Bineînțeles că nimeni nu s-a-necat. Bineînțeles că, ajunsă pe mal, întreaga trupă de hartiști l-a înjurat și blestemat pe tata, strigîndu-i:„ Ești o tirablă, nu ești un maistur!...”
Cu muzicanții de la Cosmești, tocmiți să cînte la Capră, de Anul Nou, Moș Costachi a mai avut aventuri. Le-om scrie altă dată. La, la fel și pe cele intitulate „ Costachi Bolahan, Maistur inculpat”...

8 comentarii:

  1. Frumoasă poveste.Oamenii nu se mai apleacă peste povești care au fost și mai pot fi povestite.Îmi plac spovedanile,oamenilor frumoșț.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu cumva, Creangă a trecut și pe la Calu-Iapa?
    Că, prea le ziceți cu vorbe maiastru ticluite și dibaci meșteșugite în vartelnita vremurilor!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nea Traiane, ceva despre ,,adjuvantul aviator" Mihail Socea, se găsește ceva prin arhive? Mulțumesc anticipat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu cred ca ai imprumutat ceva de la Sadoveanu stapanesti un farmec al povestirii si al succesiunii evenimentelor acel dulce grai moldovenesc precum in Nada Florilor si Venea o moara pe Siret bravo Traiane

    RăspundețiȘtergere
  5. Cu noroc, am dat peste postarea dvs. Mă rog, la priceperea mea în IT...Mulţumesc tare mult pentru aprecieri! Totuşi, cine sînteţi? Fiţi sănătos, vă rog!

    RăspundețiȘtergere

free counters

Copyright

Protected by Copyscape Duplicate Content Detector